Și ce a scos școala din mine

Home/Ce-mi trece prin cap!/Și ce a scos școala din mine

Am terminat școala acum 34 de ani. Mai bine spus liceul acum 34 de ani, că până la liceu am prins școala în comunism. Mi-am tot pus întrebarea dacă școala a scos ceva bun din mine? Acum la peste 50 de ani ai mei pot spune cu tărie că NU, nu a scos nimic bun din mine. De fapt multă vreme am crezut că nu am nimic bun în mine și să stau pe fundul meu cu visele.

La școală am fost o anonimă. Nici nu am strălucit, nici nu am creeat probleme. Eram un număr matricol înregistrat în catalog și într-un carnet. Mi-am iubit numărul matricol, mai mult pe cel de până în clasa a opta. Era 735. Îl iubeam pentru că mă reprezenta pe mine. Dar am greșit. Eu nu eram un număr.Eu eram un om în formare doar că nu am înțeles asta. Eram un număr care trebuia să dau rezultate, după planurile lor. Nu am strălucit la matematică dar îmi plăcea să fac compuneri la nebunie. Dar orele de compunere nu erau așa importante. Așa că nici eu nu am avut cum să strălucesc.

Compuneam despre orice cu o mare ușurință. Pot surprinde și descrie bine, ce e în jurul meu. Pot inventa povești și le pot îmbrăca să pară reale. În capul meu mereu sunt povești.  Nu a contat pentru nimeni. La ora de română nu conta să ai propria părere despre un autor, roman, poezie. Conta să fi reținut bine ce-ți dicta profesoara ca material.  Am îndrăznit o dată la romanul Ion, să nu fiu de acord cu profesoara în ceea ce o privește pe Ana, care s-a spânzurat. Nu am fost de acord cu gestul Anei dar profesoara m-a pus a colț spunându-mi că nu am destulă experiență de viață ca să înțeleg gestul Anei. M-am lăsat păgubașă în a mă mai exprima la ore. Am înțeles că trebuie să memorez materiale întregi dictate de doamna profesoară. Nu prea mi-a plăcut și nici silința nu mi-am dat-o pentru asta.

Până în clasa a opta, pe vremea lui Ceaușescu, fetele făceau ”gospodărie” sau lucru manual. Eram anti talent. Nu-mi plăcea să cos pe etamină. Doar atât însemnau atunci orele de lucru manual. Să coși pe etamină! Nu-mi plăceau fețele de masă cusute cu mămăruțe și nici cu trandafiri. Nu-mi plăceau probabil de ce le vedeam la toată lumea în casă. Erau peste tot acele cusături și șervețele pe televizor. Nu mi-au plăcut nici mileurile. Fără vreun motiv anume. Tot restul timpului, după școală am crezut că nu am niciun dar pentru a face ceva cu mâinile. Am concluzionat că sunt anti talent și așa a rămas ani buni.

Terminasem clasa a opta, anonimă. Nimeni nu înțelesese că pot așterne cu ușurință cuvinte, nimeni nu înțelesese că pot fi creativă chiar dacă nu îmi place să cos pe etamină, nimeni nu înțelesese că pot amesteca culorile și uneori să iasă ceva. Nici nu aveau materii pentru așa ceva. Poate desenul, până într-o vreme dar era considerat doar materie de relaxare în școală și ne lăsau să desenăm uneori pe temă și atât.

Terminasem clasa a opta și dirigintele sugerase părinților să nu ne lase pe la alte licee ci să ne înscrie la Liceul Textila din oraș. Venise cu argumente gen ”că e bine că nu facem naveta, că ne au sub supraveghere, că după ce terminăm liceul vom avea repartiție la fabrica de covoare, că vom fi niște oamenii ai muncii, că vom avea o meserie” și multe alte argumente care pe mine nu mă defineau dar nici nu puteam hotărâ atunci. M-au înscris la Liceul Textila. Nimic interesant pentru mine. Doar ore obligatorii cu materie obligatorie și cu un sistem de note bazat pe reproducerea informației din clasă și manuale rigide.

Nu m-am regăsit nicicum în acel liceu.Nici nu știam ce aș fi vrut pentru că nimeni nu a găsit nimic în mine. Nici eu. Mie îmi intrase în cap că nu mă pricep la nimic, că nu am talente la nimic și că asta era. Am fost destul de silitoare la școală pentru o persoană pe care nu o atrăgea nimic din acel liceu, așa că nu am fost o mediocră. Eram pe la jumătatea clasei. Se terminase și liceul, evident că m-au angajat conform repartiției, la fabrica de covoare, domeniu cu care nu aveam nimic în comun.  Apoi a venit și revoluția, apoi m-am îndrăgostit, m-am măritat, am făcut copii și nu m-am mai gândit dacă sunt sau nu bună la ceva. Mai mergeam uneori la ”Fondul Plastic” în vremea comunistă și știu că era singurul loc unde mi-ar fi plăcut să lucrez sau sa fiu.  Admiram tot ce era acolo cu tristețe pentru că consideram ca eu nu mă pricep la nimic.

Așa că acum stau și mă gândesc ce viață as fi avut dacă sistemul de învățământ era dedicat spre a găsi în copii ce au ei mai bun? Cum era ca un copil să fie orientat exact pe preferințele lui și pe puterea lui? Acum la 50 de ani am curaj să-mi aștern gândurile, că o fac foarte ușor. Acum la 50 de ani, am curaj să ”desenez” și să arăt și altora ce fac. Copil fiind desenam și-mi ascundeam desenele crezând că nu sunt frumoase pentru că nimeni nu mi-a spus ”continuă , e frumos”.  Acum la 50 de ani fac hand made și strâng donații cu ele deși multă vreme am considerat ca mâinile mele nu se pricep la nimic. Iar asta din cauză că în școală ne notau doar după cusăturile de pe etamină, că alte ore pentru creativitate nu erau.  L-am urât pe dirigintele de clasa a opta care a convins-o pe mama să mă înscrie la Liceul Textil și am urât și fabrica de covoare unde am lucrat 5 ani.

Ce-mi pare rău este că nici acum nu cred că este altfel în școală. Nimeni nu observă în copii altceva decât dacă e sau nu pregătit la ora respectivă. Am văzut un filmuleț ( circulă pe internet mult) despre sistemul de învățământ din lume. Mereu broasca este pusă să concureze cu iepurele la fugă. Mereu pasarea e pusă să concureze cu peștele la concursul de zbor. Sunt notați la fel după același sistem.

 

 

By | 2019-01-28T19:05:24+00:00 ianuarie 28th, 2019|Ce-mi trece prin cap!|0 Comments

Leave A Comment