Nu renunț la mărțișor

Home/Ce-mi trece prin cap!/Nu renunț la mărțișor

Iubesc mărțișorul de când sunt mică. Îl iubesc din vremurile acelea când cotrobăiam prin zăpadă să caut frunzulițe verzi. Și dacă aveam noroc și un ghiocel. Nu găseam ghiocelul, că-l căutam în parcul din fața blocului meu și în acea vreme nimeni nu planta ghiocei. Dar găseam mereu la început de primăvară frunzulițe crude de iarbă.

Din acea vreme îl iubesc. De când eram un ghemotoc de fată slăbuță și pipernicită. Medicul grădiniței îmi spunea frimitură. Nici nu greșea, că mă pierdeam între alți copii mereu. Cel mai drag mărțișor mi-a fost un ghiocel din plastic. Așa erau mărțișoarele atunci. Din plastic sau metal. Acum urăsc plasticul în orice, dar atunci ghiocelul acela cu petalele lui albe de plastic, a fost cel mai frumos și cel mai drăgălaș, mărțișor.

În fiecare primăvară mi-l puneam în piept la uniformă. Trebuia cusut, că nu avea sistem de prindere. Spăla maică-mea uniforma cu el cusut acolo. Bine că era din plastic, că altfel mi-l strica. Mergeam bucuroasă pe stradă cu mărțișorul dar mereu mă împiedicam. Pentru că în loc să mă uit înainte, eu mă uitam aeriană la ghiocelul meu din piept.

Am purtat mărțișorul toată copilăria mea. Apoi am ajuns domnișoară și mărțișoarele nu se mai purtau. Păreau un semn de naivitate și de ființă necoaptă. Tânjeam în secret după el, dar făceam ce făceam și alte domnișoare. În adolescență, am înlocuit mărțișorul cu broșa. Purtam broșe la palton ca semn de feminitate. Acuma dacă mă uit pe stradă și văd o broșă, sigur o văd pe reverul unei doamne în vârstă. Și foarte rar în pieptul vreunei doamne, mature și elegante.

Într-o vreme și uitasem de mărțișor că mă luase viața cu altele. Dar apoi au venit copiii și primeam de la ei. Începusem din nou să port mărțișorul. Mai timid pentru că încă tot nu se purtau ca în vremea când eu eram mică. Dar îl purtam să mi-l vadă ai mei copii. Mărțișoarele nu mai erau din plastic. Gata! Deja intrasem în vremea mărțișoarelor cu stil și gust. Intrasem în vremea mărțișoarelor confecționate manual și dintr-o altă multitudine de materiale interesante.

Acum îmi caut singură mărțișor și nu voi renunța să-l port. Îmi caut și-mi aleg ce mi-e pe suflet. Mi-l iau și-l port cu drag ca pe o bijuterie. Dar în fiecare an, caut la tarabe un anumit mărțișor. Caut acel ghiocel cu petale albe din plastic și cu coadă lungă verde. Nu-l găsesc! Știu că nu-l găsesc dar tot îl caut. Caut ghiocelul acela, pentru că acolo e și o bucățică din fetița cea slăbuță și pipernicită, care se împiedica pe stradă, privindu-și ghiocelul de plastic, din piept. De asta nu renunț la mărțișor, că acolo e și fetița din mine.

By | 2018-04-29T09:19:30+00:00 februarie 27th, 2018|Ce-mi trece prin cap!|0 Comments

Leave A Comment