La cum ne-am jucat, nu știu cum de mai trăim

Home/Ce-mi trece prin cap!/La cum ne-am jucat, nu știu cum de mai trăim

Uneori când depănăm amintiri din copilărie așa fain la o cafea, ne apucă groaza și teama iar la urmă bucuria că am scăpat cu viață și încă trăim întregi. La cum ne-am jucat noi în copilăria noastră și unde ne-am jucat, sincer cred că acum toți părinții erau decăzuți din drepturi erau catalogați iresponsabili și incapabili să crească copii. Bernevernet din Norvegia ne mânca pe toți.

Eram toți copii ai patriei, cu părinți muncitori în schimburi, fără telefoane și fără control din partea lor chiar dacă și-ar fi dorit. Nu știu cât de îngrijorați erau ei când erau la lucru dar dacă vreodată ar fi aflat cât de periculos ne jucam sigur ne-ar fi legat în cușcă acasă cu lanț. Eram liberi pe afară până veneau ei de la lucru. Nu ceream voie nimănui cum, unde și cu ce, să ne jucam.

Vă scriu câteva situații în care dacă cel de sus nu ne-ar fi protejat atunci, fiecare familie cu copii din vremea comunistă, avea un copil decedat în familie. Serios! Fiecare puteam muri de cel puțin trei ori în viața doar jucându-ne. Nu mă credeți? Hai că vă prezint câteva situații prin care eu sau rudele mele sau alți copii din preajma mea am trecut.

Cel mai căutat loc de joaca era șantierul unde se construiau blocuri. Era păzit de un paznic dar nu făcea față la ciurda de copii mărunței care se ascundeau de el ca furnicile de foc. Îl știam pe nenea paznicul și știam cum își face rondul și ce bloc era liber la joacă, pentru că el fusese deja în control acolo.

Așa că:

Fratele meu în una din zile a găsit un celofan roșu. Banal nu? Dar nu era banal. Celofan roșu nu văzuse neam de neamul nostru. Asa că celofanul roșu a fost rapid desemnat steagul găștii de copii din cartier și trebuia arborat la loc de cinste .Locul de cinste a fost brațul macaralei din șantier. S-a urcat în macara, a trecut de cabina macaragiului și s-a dus cât a putut pe brațul macaralei. A legat celofanul și până a doua zi a fost mândria cartierului. Taică-meu era șofer în șantier și acasă povestind că nu se știa cum a ajuns acel celofan în brațul macaralei, fratele meu i-a lămurit dilema spunând victorios, că el a fost. Evident că în următoarele momente a urmat infernul asupra lui. Putea să moara căzând de pe macara? Evident că da.

Soțul meu copil fiind, locuia în Sibiu. Și la ei se construiau blocuri și evident că se jucau în șantiere. În vremea comunistă, producția și cincinalul erau sfinte iar hărnicia forțată era pe toate gardurile. Așa că în șantier se turnau betoane și seara la lumina macaralei. În rest cam întuneric. Se turna beton în cofrajele zidurilor blocurilor. Copiii se luau la întrecere care intrau în cofraj și care rezista să rămână în cofraj până le ajungea betonul la genunchi. Câștigător era cel la care urma betonului se vedea cel mai sus pe pantaloni. Puteau să moară zidiți acolo ca Ana lui Manole? Evident ca da.

Hoinăream prin blocurile neterminate ore în sir. Jucam scunsealea, prinsealea și chiar ne făceam căsuțe prin camerele acelea din cărămidă. În una din zile nu am analizat bine pe unde-i paznicul. Ne jucam în blocul 14 din cartierul Stejarului. Săream pe scările fără balustradă și prin culoarele blocului, când a apărut paznicul. Doamne ce șoc a fost. Ne-a prins la etajul doi. Ne era atâta frica de el, încât oricât de blând devenise el și ne zicea că nu ne face nimic, nu l-am crezut. Am sărit de la etajul doi, toți copiii care erau atunci la acel etaj. Am avut noroc că erau mormane de nisip afară și distanța era oarecum mai mică decât ar fi fost în mod normal de la etajul doi. Ne puteam rupe gâtul, spatele, picioarele și să rămânem invalizi pe viață? Puteam.

Cumnatul meu nu știu ce joc se juca dar era ceva în fugă. Nu știu dacă era prinselea dar era în fugă și sărea niște garduri. Sare și el de undeva de sus, peste un gard cu țepi din metal dar nu-și calculează din ochi bine măsurile și rămâne prins și agățat de țepii de metal ai gardului. I-au intrat țepii prin cămașa și a rămas acolo agățat. Putea să moară tras în țeapă? Putea.

Fretele meu mai mic era cu gașca de băieți în Măgură, în Goliște. Se jucau ei ca băieții iar la un moment dat s-au cățărat în brazi. Fratele meu sare din brad, iar sub brad era un brăduleț tăiat, dar la care i-a rămas trunchiul gros cam de cinci cm. ca o țeapa mare ascuțită. A căzut, a aterizat în fund, iar țeapa de brăduleț groasă cam de cinci cm. i-a trecut intre spate și pulover. Stătea în fund speriat cu țeapa copacului sub pulover. Era mut iar ceilalți îl priveau îngroziți, așteptând să înțeleagă dacă e viu sau mort înțepat. Putea muri și el tras în țeapă? Putea.

Într-un subsol al unui bloc, am găsit niște termometre foarte mari. Nu știu dacă erau termometre dar semănau foarte bine cu ele. Am găsit multe, așa că ne-am înfruptat din ele și le-am dus acasă. Nu era nimeni pentru că părinții erau la muncă. Am luat termometrele astea mari și am făcut experiență cu ele. Le încălzeam la flacăra de la aragaz și fugeam cu ele la apa rece din vană. Au crăpat termometrele și tot mercurul din ele era biluțe pe fundul vanei. Nu știu cât de periculos este să atingi mercurul dar noi încercam să aruncam biluțele din vană să nu ne prindă ai noștri cu așa ceva. Am fost la un pas de pericol mare? Nu știu, bănui doar, că nu e de joacă cu mercurul din termometru.

Stăteam la etajul patru. Într-o zi de vară o așteptam pe maică-mea să vină de la lucru. Cum credeți că am așteptat-o? Pe geam la etajul patru, dar ședeam pe pervaz cu picioarele în afară. Nu știu ce a fost în sufletul mamei mele când m-a văzut apropiindu-se de bloc. Știu doar că striga la mine iar eu m-am dat jos. În casă în loc să mă felicite pentru curaj așa cum îmi doream, mi-a tars o teorie de nici de pervaz nu m-am mai atins când ea nu era acasă.

Una din prietenele mele de la bloc cu care ne jucam de-a gimnastica a fost operată de apendice, după ce vreo doua zile toată ziua de dimineața pănă seara am sărit pe niște plase de beton armat. Era excelent pentru noi, că ne imaginam că suntem Nadia Comăneci la sol. Teancul acela de plase de beton armat făcea balans când săream iar noua ne plăcea că ne dădea avânt și ne puteam face exercițiile la sol mai interesante. Puteam cădea de pe plasele acelea că săream și până în marginea lor. iar distanța până la pământ era destul de mare pentru noi ca și fetițe. Ne puteam rupe gâtul lejer. Rămâneam pe viață cu handicap.

Într-o iarna ne-am dus la lac. Era înghețat. Eu ocoșă m-am avântat mai tare și pojghița de gheață s-a rupt cu mine. Am căzut în lacul înghețat și de abia m-au tras afara ceilalți copii. Puteam să mă înec în apa de sub gheață că nici nu știu sa înot. Mergeam pe lângă vale să nu ne vadă nimeni și eram ca un rănit din război. Am ajuns udă leoarca acasă în plină iarnă, toate hainele deja erau sloi pe mine până la maieu și chiloți că am stat ceva în apa aia până m-au scos. Acasă nu era nimeni, așa că mi-am uscat hainele pe sfoara de deasupra aragazului, pentru că erau reci calorifere, fiindcă încălzire nu prea era.

Gata. Nu vă mai spun că iarăși m-a luat groaza de ce făceam când eram mici. Acuma când mă gândesc la mine ca părinte, îmi zic că am avut copii cuminți. Poate cândva voi afla prin ce pericole au trecut și ei. Dar sunt sigură că nu așa grave ca ale noastre. Si mai cred că acum, copiii din ziua de astăzi sunt departe de a face grozăviile pe care le-a făcut generația mea. Ei chiar sunt mai protejați de societate. Nu există șantiere în care să poți intra. Nu există parcuri fără leagăne în norme și fără ca cineva să nu fie făcut țap ispășitor în caz de vreun accident. Acum există telefoanele cu care părinții își verifică mereu copiii. Există multe alte activități programate, care reduc timpul liber al copiilor și tot o dată expunerea lor la accidente. Și există multe altele care fac diferența între joaca copiilor generație mele și a copiilor acestei generații. De la parcuri tematice asigurate până la joaca pe calculator și internet.

Nu știu să spun când era mai bine? Atunci? Acum? Am fost noi expuși? Cu siguranță da.Dar deși am fost expuși, nu am fost lăsați voia întâmplării. Chiar dacă părinții nu ne-au putut supraveghea, altcineva ne-a supravegheat mereu. Altfel nu-mi explic cum de fiecare copil putea să moară la joacă de cel puțin trei ori în viață, dar au scăpat întregi.

By | 2018-02-03T17:52:29+00:00 februarie 2nd, 2018|Ce-mi trece prin cap!|0 Comments

Leave A Comment