Cum să te comporți cu o femeie văduvă, în primele luni după…

Home/Ce-mi trece prin cap!/Cum să te comporți cu o femeie văduvă, în primele luni după…

Probabil că nu sunt singura care abordează acest subiect deși eu nu am mai citit vreodată ceva despre asta. Dar dacă nu am citit eu, asta nu înseamnă că pe undeva nu este scris. Poate este, iar eu nu am căutat atunci.

Ce scriu acum, scriu din experiența mea personală și poate ajuta cândva acelora care rămân în preajma unei femei care și-a pierdut soțul. Poate ajută înțelegând cum ”funcționează” o femeie, imediat după ce și-a pierdut omul.

De atunci sunt 14 ani, azi-mâine. Încă rețin destul de bine prima zi după ce l-am condus pe ultimul drum, prima săptămâna după, prima lună, primele șase luni și următorii ani. De atunci au mai fost persoane care au trecut prin ce am trecut eu. Am discutat cu cele cu care mi-am permis și am constatat ca au simțit și funcționat aproximativ la fel.

Din acest motiv m-am gândit să mă adresez celor care rămân în preajma unei femei în suferință, să știți cum să o abordați și să știți cam ce simte.

După decesul soțul, lumea în jur încerca să mă liniștească spunând că va trece durerea la un moment dat. Deși rațional știam asta, în sufletul meu nu voiam să-mi treacă. Voiam să am durerea pentru că era singura legătură care îmi mai rămăsese cu el. Atâta timp cât simțeam durerea, însemna că eram cu el. Așa că dacă auzeam pe cineva care era bine intenționat că-mi spunea că va trece, îmi era rușine să-i spun ”dar nu vreau să treacă” ca să nu creadă că mă victimizez și nici nu știu dacă ar fi înțeles atunci, că mie nu de durere îmi era teamă ci de lipsa durerii. Acum nu mai este așa dar în primele luni aveam impresia că doar atunci ar fi dispărut cu adevărat el… adică doar atunci când nu mai era durere pentru el. Vă sfătuiesc să nu-i spuneți unei femei care și-a pierdut soțul că va veni vremea când va uita. Atunci în prima perioada nu acceptă să uite. Poate mult mai încolo îi puteți spune. Dar nu atunci la o lună, doua, trei, un an. Atunci nu vrea să uite nimic.

Am întâlnit persoane care îmi spuneau că va fi bine și să am încredere și răbdare. Nu înțelegeam acest ”va fi bine”. Nimic nu mai era bine și nu reușeam să privesc în viitor. Nu reușeam să privesc decât în prezent. Atunci imediat după, viitorul nu exista. Nu exista pentru că dispăruse persoana cu care aveai viitor. Va trece multă vreme până viitorul se conturează în alta formă. Așa că atunci nu-i spuneți că va fi bine. Efectiv nu va înțelege cum să fie bine, când ei îi este rău iar ea viitorul nu-l poate contura, ea trăind și simțind doar în prezent. Nu poate construi un viitor în care era obligată să elimine un om din el. Era dureros să trebuiască să te gândești la viitor. Acesta vine singur și pas cu pas. Primul Crăciun fără, prima ploaie fără, prima zăpadă fără, prima defecțiune în casă fără, și așa încet, încet femeie se educă sau conștientizează că viața ei se transformă și va învăța să trăiască cu noul mod de viață.

Am avut situații când o persoană mai în vârstă mă vizita foarte des în acea perioadă. Voia să mă panseze sufletește. Numai că mă prindea în momentele când eu plângeam și plângeam mult în primele luni. Faptul că trebuia să mă opresc din plâns nu-mi făcea bine. Voiam să plâng și să urlu. Așa că dacă prindeți o femeie văduvă că plânge, nu-i spuneți să nu mai plângă și să fie tare. Lăsați-o să plângă, lăsați-o să fie slabă, să jelească și lăsați-o să-și consume durerea. Cu cât și-o consuma mai sănătos cu atât se va înzdrăveni mai fără urmări. Trebuie să jelească pentru a-și consuma durerea, altfel durerea rămâne acolo ascunsă și macină în surdină urât multă vreme. Cu timpul va plânge mai rar și va plânge cu mai puțina groază.

În primele luni mintea îmi juca și feste. Inventasem lumi paralele în care el exista și trăia. O vreme ai mei nu au spus nimic dar mă țineau sub supraveghere atenți la ce le povestesc. Când am început să și cred ce inventam, atunci a fost excelent că sora mea m-a scuturat bine. Nu a fost rea, nu a fost deplasată dar a fost categorică, corectă și foarte argumentată. M-a trezit la realitate și nu m-a mai lăsat să prospectez lumi paralele, în speranța că îl voi găsi undeva în viață. Pericolul poate fi mare ca mintea să se strice un pic.

Cu ce am mai avut eu noroc? Cu familia mea care mă implicau în treburi. Mă solicitau să-i ajut la una alta doar ca să-mi ies din ale mele dar o făceau fără să-mi amintească nimic despre ce mi se întâmplase. O făceau ca și când doar eu eram cea care puteam sa rezolv. Bine, asta nu chiar în primele luni ci mult mai încolo. Faptul că nu m-au lăsat singură, a contat. Era bine că-mi erau alături dar era bine și că mă lăsau să jelesc. Nu m-au certat că plâng, nu m-au certat că zac, nu m-au certat că aberez, decât în momentul când aberația începuse să o ia razna. Veneau în trecere la mine și nu stăteau. Nu-mi stăteau pe cap dar nici nu erau zile în care să nu fi fost la mine.

Acuma rețete universale și valabile pentru toate sufletele nu există. Eu v-am spus cum am funcționat eu și încă câteva femei care au trecut prin ce am trecut eu. Ideea de bază este să fi lăsat să faci ce simți, nu că așa se face, că așa s-a făcut dintodeauna s-au așa ar trebui să faci. Simți că vrei să-i păstrezi hainele? Le păstrezi. Simți că vrei să le împarți, le împarți. Eu le-am păstrat dar maică-mea, pe ale tatălui meu, le-a dat. Am funcționat diferit aici, dar în ambele cazuri a fost alegerea sufletului. Maică-mea se bucura că vede hainele lui pe cineva și că au un rost, dar eu nu. Eu le-am păstrat multă vreme. Ani buni. Apoi au purtat copiii ceva de la el, iar restul le-am dat și eu și mi-am păstrat o cămașă și un pulover de la el.

Dar în concluzie și ca sfat lăsați femeia să plângă, să jelească și nu-i aduceți la cunoștință în primele luni, că trebuie să fie tare și că va fi bine în viață. Nu va înțelege asta atunci, ci mult mai încolo. Fiți aproape de ea dar fiți normali, nu cu apăsare continuă. Dacă ea poate să jelească îi va prinde totuși bine să vadă că cei din jurul ei, sunt normali, cu treabă și cu viață. Va trebui să aibă un reper pentru ce este în jurul ei. După o vreme va veni ea mai mult înspre normalitatea celorlalți. Dar va veni încet și vindecat.

By | 2018-02-10T16:25:29+00:00 februarie 10th, 2018|Ce-mi trece prin cap!|0 Comments

Leave A Comment