A doua zi…

Stau cocoțată în vârful patului, sprijinită cu spatele de un urs mare de pluș. Stau foarte comod cu laptopul în brațe. Am mâncat o banană și am băut o cafea. Altceva nu-mi trebuie deși frigiderul ăla e plin. E plin cu ce mi-am făcut eu de sărbători dar totul mi se pare grețos. Dacă aș fi la vreo pensiune sigur aș primi niște ochiuri, cârnați tobă, vinete, etc. chestii pe care nu le-as putea mânca acum. Ar fi trebuit să-mi fac un ceai dar mi-a fost lene.

Afară fulguie încet și e tare liniște pe stradă. Crâșma din fata blocului zace încuiată. Nici măcar bețivii străzii nu circulă. Greu trebuie să le mai fie în a doua zi de Crăciun. Sa nu aibă unde merge la ”una mică”. Dar probabil și-au făcut rost acasă de ”vreuna mică” și acum cine știe cum sunt strânși pe la careva și își beau porția, acolo.

M-am uitat în parcare și mașinile dorm toate. Nu-s mișcate încă niciuna iar asta înseamnă că nimeni nu s-a trezit cu vreo treabă. Îmi imaginez că și lumea lenevește prin casă sau încă prin paturi după colindat. Dacă s-au trezit mi-i imaginez că se duc de la televizor la frigider și iar de la frigider la televizor. La ora asta încă nu are nimeni program. Poate mai încolo.

În casă se aude doar zgomotul centralei. Merge! Asta înseamnă că e frig afară. Undeva în bloc s-a trântit o ușă. A plecat sau a venit cineva. În rest, tăcere! Nu se aude nici cum fulguie afară. Interesant că dacă plouă, se aude. Ninsoarea e tăcută. Apare fără zgomot. Nu tropăie cum tropăie sau clipocește ploaia pe pervaz. Zăpada se așterne în tăcere, tăcută și în treaba ei.

Acum parca mi-e foame. Doar parcă! Cred că mai mult din plictiseală gândul mă duce la frigider. Dar dacă ajung la el, nimic nu-mi trebuie de acolo. Parcă văd că ronțăi doi covrigei sărați și gata. Aștept să mi se facă chiar foame. Acum e așa o stare, ba îmi trebuie, ba nu-mi trebuie. Și dacă-mi trebuie ceva, în cinci minute îmi trebuie altceva. Ce poftesc în cameră, până ajung la frigider poftesc altceva. Dacă deschid frigiderul nu îmi mai trebuie nimic din ce am poftit și întind mâna după altceva dar dacă bag în gură parcă nu aia îmi trebuia. Un joc din ăsta nesuferit. Ba aia, ba ailaltă!

Nu-i bine! Îmbuibarea e rea. Abundența nu e bună. În sărăcia din comunism, de Crăciun, totul era bun și cu valoare. Ca eram lipsiți tare. Nu aveam de niciunele iar ce reușeam să avem, era procurat cu greu și cu umilințe. Nu era nici atunci bine. Nici îmbuibarea de azi nu e bună, dar nici lipsurile din comunism nu erau sănătoase. Până la urmă de mine ține acum. De mine sau de noi ține să păstram un echilibru de sărbători legat de îmbuibare. Și totuși, mă duc să mănânc un șnițel. Parca mi-ar pica bine acum. Nu știu dacă așa va rămâne până ajung la frigider. Ar trebui să ies la o plimbare. Și cred că așa o să fac mai încolo. Prea multă leneveală strică mai ales după agitația de dinainte. Nici cum nu e bine. Voi vedea….

By | 2018-12-26T12:26:03+00:00 decembrie 26th, 2018|Ce-mi trece prin cap!|0 Comments

Leave A Comment